AurasMihai.ro Online is fun
Si altele
Amintiri din copilarie.
Se intampla acum multi ani, pe vremea cand nu existau nici Facebook, nici internet pe mobil inclus la orice cartele sau abonament, iar telefoanele mobile din oraselul Fetesti erau la fel de rare precum strazile asfaltate din acelasi oras.
Din cand in cand, de cateva ori pe an, aveam planificate cateva excursii pe la capitala, de obicei inaintea inceperii anului scoalar, la shopping-ul de dinaintea inceperii scolii si vizitat rudele de la capitala. Motiv de negocieri aprinse intre mine si ai mei, care tineau ei mortis sa-mi cumpere camasi, pulovere si pantofi, iar eu aveam chef de tricouri polo, adidasi si mingi de fotbal.
Intr-una din plecarile la Bucuresti, undeva pe la Obor, ametit de atata aglomeratie si de reducerile de sezon dintr-un magazin de pe la obor, m-am desprins de mana mamei si m-am dus sa vad cat costa nu-mai-stiu-ce la o taraba, apoi altceva la alta taraba, apoi la alta, pana cand mi-am dat seama ca ma indepartasem prea mult de locul de unde plecasem. Si nici nu stiam prea bine de unde plecasem initial.
N-aveam nici telefon mobil, sa dau un bip sau sms cu “m-am pierdut, ma gasiti langa iesirea de la metrou”. N-aveam nici doi metri inaltime, ca sa ma uit de sus si sa recunosc silueta mamei, din toata multimea, mi-era rusine sa ma apuc sa tip sau sa plang ca m-am pierdut printre necunoscuti, vroiam doar sa ma intorc inapoi, in siguranta. Si nu stiam cum.
Abia atunci eram un adolescent cu probleme existentiale.
Ma si vedeam ca un fel de Tarzan mic, ratacit intr-un loc strain, doar ca in loc de jungla si Baloo, aveam blocuri de beton si maidanezi. Si doar banii de alocatie in buzunar.
Pe fundal, voice-over cu vocea mamei: “si ti-am zis sa stai aici, pe langa mine, sa nu te ratacesti, nu cunosti Bucuresti-ul si cine stie ce ti se poate intampla”
In tot acest timp, ai mei ma cautam prin piata, panicati, ca au scapat odorul din vedere pentru cateva secunde, iar acum cine stie pe unde umblu, poate i-e frica sau frig, poate m-a rapit cineva (asta ar fi fost grav, n-aveau bani de recompensa).
Eram cam ca pustiul asta din reclama de la Sprite,
doar ca eu aveam nevoie de parinti, din alte motive. Cu sutienele ma descurc.
Adevarul racoritor de atunci a fost ca nu eram chiar sigur pe mine si ca inca depindeam foarte mult de parinti. Chiar si pentru o situatie destul de comuna, ca asta. Parca povestile cu fugit de acasa si filmele alea cu Huckeleberry Finn nu mai erau asa atragatoare. Cred ca de atunci m-am mai cumintit.
Cum s-a terminat povestea ?
Mi-am dat seama ca nu rezolv nimic daca stau acolo degeaba si sa fac scenarii, asa ca m-am urcat intr-o masina si i-am zis soferului “taaaaaaxi, du-ma unde vrei, dar nu ma duce acasa “, m-am urcat in metrou, am coborat la statia unde stiam ca sta una din rudele din Bucuresti, am sunat de acolo pe telefonul mamei si am cerut un milion de dolari pentru rascumparare i-am linistit, le-am spus ca sunt bine si ca imi pare rau ca n-am tinut cont de sfaturile lor.
Mai am cateva situatii semi-amuzante de genul asta, de cand eram mai mic si cu atrageam numai belele, in care adevarul schimba perspectiva in care priveam pe atunci lucrurile, dar le dau doar la schimb cu alte povesti, din partea voastra.
